Vise spulberate

   Mi-am scris visele cu degetul pe nisipul deșertului,
Dar vântul mi le-a luat și odata cu ele
s-au spulberat și speranțele
ce le aveam în inima-mi secătuită
și arasă de doruri amare...

    Am înșirat stelele în cuvinte,
și am spus cerului dorul meu pustiu,
dar zorile s-au ivit mult prea devreme
și dorul meu a fost răpit de ele...


   Și plâng de atunci, și amar suspin...
Nisipul e prea mult din nou să îl pot strânge
Iar stelele prea sus ca să le pot atinge,
Mai vreau sa lupt, dar mâna mie prea slabă,
Iar inima din piept ușor, ușor se frânge...

   Azi scriu din nou cel mai din urma testament,
cu dalta și ciocanul îl sap adânc în stâncă de granit,
îl scriu cu sânge si sudoarea frunții mele,
îl scrijelesc cu unghia de oțel și ori și ce moment,
mă duce lin și fără voia mea către mormânt;


   M-așteaptă Caron cu luntrea lui de carii roasă,
și mâna își întinde ai vieții mele bani să-i dau,
îmi cere socoteală de visul meu pierdut,
de timpul ce-l aveam, de cum l-am petrecut,
de lupta ce prea lesne am refuzat s-o port,
de inima-mi de doruri mistuită, de binele făcut,
dar și de tot ce-am făcut rău...


    Dar eu cu fruntea în pământ mă-ntreb pierdut în noapte,
...ce să îi spun și ce răspuns pot să îi dau...???!....