Azi pier...


   Iar plâng copacii cu lacrimi de frunze,
moarte și reci purtate de vânt...
și orizontul dezgolește încet pustiul,
iar ramuri secate de viață
biciuiesc stelele în amurg...


   Reci umbre de seară în doliu,
înghit zile și nopți de veșnic coșmar,
stelele plîng în noapți
mereu tot mai lungi și mai reci
iar intr-un  stingher colț de cer,
așteaptă un Luceafăr singuratic
ca pe sub bolta de negru mormânt
pășind suavă tu iarăși să treci...


   Cad frunze în râuri de lacrimi amare,
iar mâna mea doarme în veșted mormânt,
deasupra-mi jelește amar
al toamnei trist și rece vînt
și-mi ține de cald și urât
al frunzelor ruginiu veșmânt...


   Și mor... ca visele ce pier când zorii se revarsă,
ca umbrele ce se destramă
când raze de lumină se ivesc...
...azi mor puțin dar sigur,
ca frunza ce coboară din copacii goi,
azi mor căci te iubesc...
...eu pier acum ca să fim noi...