Strigăt.


   Îmi sorb cu nesaț otrava din paharul vieții
și muzica iubirii nicicând nu mai vreau s-o aud,
nu vreau să mai aud în viața mea cuvântul ,,VERS"
nu vreau să îmi rănesc din nou urechea
cu al viorii trist, lugubru, glas...


   Mă arde focul și în tălpi simt a iadului jar,
suspin și dansez satanica horă
pe strună cântată de-un veșnic cobzar...


   Lumina mă arde și ochii mă dor în orbite,
urechea refuză porunci să asculte,
iar mâna și pașii mă poartă grăbiți,
mereu și mereu tot pe drumuri greșite...


   -De ce nu mă iei, o, TU, Demiurg absolut,
de ce mă mai lași în lumea de chinuri și dor,
de ce nu mă-ntorci iar în mâna de lut,
pentru ce mă lași să greșesc iar și iar,
când mai simplu ar fi să mă strigi și să mor...