Repetitio.

   Mă nasc din roua ce coboară

în nopți târzii sub clar de lună,

și mor în zori cu razele ce mă doboară,

din soarele prea însetat de humă,

   sunt ca un vis născut în faptul dimineții,

sau ca un fulg ivit în prag de primăvară,

sunt efemer precum castelele de ceară

mă pierd încet chiar dacă-mi strigi în urmă –Stai!!

   Mi-e sete de lumină și de viață,

de umbra nenăscută din lumină,

de pașii ne făcuți de pruncii prea plăpânzi,

mi-e dor de tine când te strig și nu-mi răspunzi,

   mă doare clipa ce iute piere-n mine,

și timpul prea grăbit mă rupe de la tine,

mă doare neființa ce zace-n tot ce-i viu,

mă doare țipătul tăcerii rostit doar în pustiu,

   aș vrea să dorm o clipă în haosul dintâi

să simt că iarăși sunt parte din nimic,

să strigi din nou: –Lumină!!!

și dintre miile de raze o stea să mă ridic,

   să am în zori o scurtă clipă de mărire,

să tremur la ferestre zilnic iar și iar,

să mă scufund cu noapte grea în mare,

și-n zorii ce urmează din cer să mă nasc iar...