Joi, înainte de moarte.

”-M-am ascuns în desișul pădurii de frica TA,

Sunt gol și pustiu și mi-e frig și rușine,

De ce mă strigi, ți-am răspuns, o știi bine,

În zadar mă tot chemi, nu pot să merg la tine...”

.............................................................................

  Veșmântul mi-e ponosit chiar de-i ultima modă,

și pustiu am în jur, chiar de am prieteni o mie,

sunt iar singur și gol ca-n grădină odată,

tu mă strigi și mă chemi, dar rușine mi-e mie...

  Sunt clipele ce au fost înaintea a toate sub cer,

Sunt ore când, chiar și păcatele pier,

Sandaua-mi încing pe-a piciorului gleznă zdrobită,

Mantaua-mi încing peste firea-mi slăbită,

  În vatra de jar, sub spuză am pâinea nedospită,

Ușorii mi-s unși cu a mielului sânge nevinovat,

Dar ce folos că aștept iar cu ușa-mi zăvorâtă,

și iar ai să treci fără să treci a colibei mele prag,

  Și cina e gata, paharul e gol și piciorul spălat,

arginții așteaptă să cumpere mielul de jertfă supremă,

mai am doar sărutul, ce pentru sfârșit l-am păstrat,

și noaptea adâncă și rece, și plină de teamă...

.............................................................................

  E tot mai frig iar în mine,  și mai pustiu ca niciodată,

E ziua când cerul cade cu vuiet adânc iar în noapte,

Când lanțul e rupt și scăpăm iar de negre păcate,

E ziua de ieri, de azi și de mâine, e joi, înainte de moarte...