Singurătate

  Nici noaptea nu mai e ce a fost,

când luna zâmbea în colț de fereastră,

azi stelele răsar și apun fără rost,

și cerul pustiu se întinde deasupra noastră,

 nici un zâmbet furat, nici o șoaptă suavă,

tăcere deplină, ca umbra din rece mormânt,

o lume se așterne-naintea-mi posacă,

și cerul se lasă mereu tot mai jos spre pământ...

 sunt singur și gol în edenu-mi pustiu,

te caut, te strig, te întreb de sunt viu,

din frunze și spini o mantie aspră împletesc,

și prin unghere uitate sper să te regăsesc,

 trec zile și nopți, eu strig și bat la fiece porți,

tălpile-mi lasă în urma mea dâre de sânge,

iar inima-mi zdrobită si plină de nedormite nopți

se tânguie singură, și din piept o aud cum iar plânge...

 cerul e gol și pustiu și zorii se apropie iar,

din nou se ivește o zi când la drum iar pornesc,

și răsăritul îl simt iar în suflet trist și amar,

și-n lumea de doruri tot singur azi mă ivesc...