Testament

   Nu mai suport!

coloane, ziduri și sunet citadin

îmi apasă tâmplele cu ură;

am început să simt cum îmi crapă

mugurii tinereții

și cum rădăcinile

se căznesc să soarbă

din pământul uscat, pentru mine

seva înțelepciunii.

   Sunt orb,

nu mai vreau,

nu mai vreau să înfloresc

ca nu cumva florile mele

să se usuce fără rod.

  -O!, soare, stai pe loc

ca timpul să se oprească,

un mugur să rămân

de-a pururi însetat

de viață, de iubire,

de sfântă înțelepciune.

  -Tăcere, veghează tu

a inimii durere,

cărarea pașilor târzii

și-a ochilor vedere.

                                                                       -Să bați, tu, inimă,

                                                                      până  ți-oi spune stop,

             să nu te oprești în veac

             să-ți cauți cald un loc,

             să fii în piept de piatră

              și-n lume ca de jar,

              căldura ta s-o simtă

              și cel mai crud tiran...

   Când vor suna deasupra-mi

pietre  pe al meu sicriu

și clopotele-or bate

jelind al meu pustiu,

tu să rămâi în lume

la căpătâiul meu

să strângi lacrimi fierbinți

ce cad din ochii ei,

să nu se risipească

iubirea-i în noroi,

să bați săltând pe groapă

la mijloc între noi,

să bați la suprafață

să știe c-o iubesc,

să bați doar pentru mine

pân ce-o să putrezesc...