Apus

Un cântec trist chitarele șopteau sub stele,

și cu acordurile lor ce se pierdeau în noapte,

un înger culegea de pe pământ petale,

și le ducea spre zările mult prea înalte...

Cădeau scântei de lacrimi și durere,

un trandafir se ofilise-n plină vară,

lăsând în urma-i câmpuri fără mângâiere,

sub ploi fierbinți ce anunțau durere...

Și se cutremurau salcâmii plini de jale,

iar stelele în nori de doliu s-au înveșmântat,

căci vorba-i caldă și dojana-i blândă,

odată cu apusul din lume au plecat...

Se auzea a lumii inimă în clopotele sumbre,

iar fețele mâhnite, purtau pe ochi nenumărate umbre,

tăcerea apăsa pe sufletele prea pustii,

și-n inimile noastre, eram niște copii...

Cu lacrimile ce îmi brăzdau obrajii arși de soare,

eram nealinat și trist, pierdut în depărtare,

privirea s-o ridic eram prea obosit...

cu glasul înnecat și stins am mai rostit:

„- Molliter ossa cubent!”

P.S.

Versurile de mai sus le dedic cu respect și considerație, memoriei celei care a fost profesor Maxim Mărioara, persoana care m-a făcut să iubesc Limba Română și care mi-a îndrumat pașii nu numai ca profesor ci și ca părinte.

Să îi fie țărâna ușoară!

 și

 Dumnezeu să o odihnească!