Declamația rușinii.

   Mi-e ura adâncă și neagră ca negrul pământ,

mi-s mâinile goale și reci ca iutele vânt,

mi-e inima arsă de dorul de iubita mea țară,

mi-e sufletul arzând ca focul de pară,

   Mă mistuie ura pe cei ce ne fură,

mi-e jalnică haina ce îmbracă nedemna-mi făptură,

amară mi-e pâinea mâncată-n străini,

priviri mă înțeapă din jur, parc-aș dormi-n măracini,

   Mi-e ura aprinsă pe tot ce e rău și greșit,

mi-e milă și teamă de mâna ce stă la cerșit,

mi-e groază de câinii ce osu-și împart,

și mult prea îngust azi îmi pare, al pușcariilor gard,

   Mă apasă rușinea în fața istoriei noastre,

și imi vine să vărs doar venin și amar

la vazul greșelilor și faptelor voastre,

mi-e ciudă pe voi, că lătrați ca haita la lună,

și rânjind ne mințiți cu o viață mai bună,

   Și zâmbetul azi se taxează și impozite puneți pe aer,

mi-e privirea-n pământ de durere,

căci mama să-și crească copii nu mai are putere,

iar cei oropsiți nu mai au deloc mângâiere.

   Nici Ștefan, nici Țepeș, nici Mircea la Cozia,

nu mai au liniște în negrul mormânt,

când tot ce visat-au și făurit-au odată,

în picioare călcați chiar peste al lor sfânt mormânt.

   Și glia suspină și tremură tăcută și tristă,

și codrul se frânge, și râul se seacă,

în pământ intră toate ca sabia-n teacă

așteptând generația hoților să se treacă...