Pustiu de noiembrie

Aprind o țigară, mai sorb din cafea,

și încă o zi încep fără ea,

trecut-a o noapte adâncă și rece,

cu vise pustii și gânduri conexe;

în fum mă învălui,

ca înt-un nor prea posac,

privesc răsăritul stingher,

suspin tremurând;

apoi tac...

mai trece o zi...

din nou este seară,

coșmarul de ieri

la geam bate iară;

e camera goală și rece,

și patu-i prea mare și gol,

ma simt cufundat în nisip,

îngropat  de viu în nămol...

ochii să adoarmă refuză mereu,

pe suflet s-așează dorul tău greu,

mă simt prizonier în camera goală,

pereții mă strâng, mă omoară...

dar dintr-o lume de basm,

prin șoapte de frunze căzând,

aud glasul tău cum mă cheamă,

în ceasul pustiu de noiembrie...